Mihai Eminescu, Odă (în metru antic) 1.Poezie publicată în 1883 în vol. Poesii – singurul volum antum, îngrijit de Titu Maiorescu. Este o creaţie de maturiatate artistică, elaborată între 1873 - 1882. 2. Este o poezie clasică (prin forma rafinată), fapt exprimat în titlu. Forma antică sau clasică a versului este de 11 (12 ) silabe şi ritm iambic. (versul se numeşte alexandrin). Sonoritatea metrului antic este caracterizată de alternanţa silabelor lungi cu cele scurte, astfel încât sună ca o incantaţie magică. Este clasică şi prin utilizarea unor nume mitologice: Nessus, Hercule, Pasărea Phoenix. 3. Poezie romantică prin teme (condiţia geniului în raport cu lumea, Universul..., motive (singurătatea, nemurirea, visul, aspiraţia spre cunoaştere etc), utilizarea antitezei, amestec de specii lirice: odă, elegie erotică, meditaţie, rugă de mântuire. ODA – poezie lirică în care se exprimă sentimente de admiraţie sau se preamăreşte o persoană etc, pe un ton solemn. 4. Teme romantice ale poemului – condiţia geniului , prin relaţia dintre apolinic şi dionisiac, dintre geniu şi lumea comună; marile teme ale existenţei umane: iubirea, moartea, cunoaşterea, autocunoaşterea. Iubirea este văzută ca pasiune însoţită de suferinţă şi tentaţia morţii ca izbăvire (între Eros şi Thanatos). 5. Eul liric subiectiv. Poezia este o confesiune lirică , având ton de odă, elegie, rugă. - pronume şi vb. de pers. I (de identificat) - timpurile verbale şi adv. de timp, de spaţiu (de identificat). Raportul dintre eul romantic şi iubire redă ,,coborârea în suferinşa umană” din postura de geniu, după cum afirma D. Popoviciu. 6. Structura poemului - 5 strofe grupate în 4 secvenţe poetice - antiteza romantică – nepăsare – tulburare - detaşare apolinică – trăire dionisiacă - eternitate – viaţă – moarte. 7. Interpretarea secvenţelor a) Secvenţa I cuprinde strofa I – Imaginea geniului însingurat, ,,Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”. Redă atitudinea contemplativă, apolinică, din trecut. - imaginea geniului însetat de cunoaşterea absolută, detaşat de trăirile lumii: ,,ochii mei nălţam vis[tori la steaua singurătăţii” - motivul izolării, al singurătăţii–metaf. ,,manta-mi”, dar şi motivul visului, al eternităţii geniului. - Primul vers este versul-cheie al poemului. Vb. nu credeam, să-nvăţ, a muri exprimă paradoxul existenţei umane, deoarece omul învaţă să trăiască. Adv. vrodată – aspiraţia spre eternitate. - se remarcă absenţa vb. a iubi, care este specific existenţei umane (nu a muri). b) Secvenţa a doua – strofa 2. Întâlnirea geniului cu iubirea produce un dezechilibru al stării apolinice iniţiale. Imaginea geniului detaşat este înlocuită cu cu omul suferind din iubire. Răspunsul la chemarea iubirii îl coboară în teluric. Pierderea seninătăţii înseamnă pierderea de sine. Adv. deodată indică apariţia bruscă, neaşteptată a iubirii, care are urmări devastatoare. Metaf. ,,Suferinţă, tu, dureros de dulce” conţine un oximoron. Suferinţa poate fi interpretată ca fiind iubirea sau inspiraţia creatoare (iubirea şi creaţia). Preferăm metaf. iubirii. c) Secvenţa a treia – strofele 3-4 – prezentul trăirii iubirii mistuitoare. Suferinţa este chinuitoare, extremă, exprimată prin două comparaţii: cu Nessus şi Hercule. De asemenea, pentru a exprima iubirea mistuitoare, poetul apelează la elementul primordial – focul. Focul este în antiteză cu apa: ,,Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.” Suferinţa este exprimată şi prin această hiperbolă. Verbul ard are trei epitete: jalnic, de viu, chinuit, ele exprimând, de asemenea, suferinţa iubirii, chinurile. Este lamentaţia (plângerea) geniului devenit bărbat îndrăgostit. Interogaţia ,,Pot să mai renviu luminos ca/ Pasărea Phoenix ?” exprimă aspiraţia geniului spre a redeveni apolinic, spre echilibru. d) Secvenţa 4 – strofa finală – ruga de mântuire. Dorinţa de a redeveni apolinic, după trăirea mistuitoare a iubirii. Revenirea la starea de ,,nepăsare tristă” sau în nemurire rece se poate realiza prin moarte. Ultimele două versuri – rugă de mântuire, de intrare în moarte a geniului însetat de absolut, după iniţierea în viaţă prin cunoaşterea de sine. Metaf. ,,nepăsare tristă” - asumarea condiţiei geniului ,,Nemuritor şi rece” (ca în Luceafărul) Trei pronume: ,,Ca să pot muri liniştit, pe mine, / Mie redă-mă” – regăsirea de sine şi a detaşării apolinice este posibilă prin moarte. Poezia devine, în mod paradoxal, dintr-o odă a iubiri, o odă a morţii. 8) Expresivitatea textului - figurile de stil analizate - elem. eului liric - metru antic – 11 silabe, ultimul vers al fiecărei strofe – 5 silabe. Alternanţa silabelor lungi cu cele scurte – tonalitatea solemnă de odă, de incantaţie magică. - absenţa rimei – versuri albe. Poezia «Oda ( in metru antic) » sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea , moartea, relatia cu Universul , ciclul vietii fiind incomplete fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere. Mihai Eminescu Odă (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţam visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne'ndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re'nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!